Nu ne pasă de cel de lângă noi, dacă noi stăm bine. Nu ne interesează cum o duce aproapele nostru, decât ca subiect de bârfă sau dacă e într-o situaţie mai rea ca noi, din plăcerea unei jubilaţii meschine. Nu vrem să ajutăm, nu ne interează să facem nimic pentru nimeni în afara noastră (şi atitudinea asta se răsfrânge inclusiv asupra vieţii de familie). Şi nu are de a face cu viaţa la oraş sau la ţară, cu o educaţie superioară sau nu. Are de a face exclusiv cu omul modern.

Nu pot fi sigur, însă sunt convins că, spre exemplu, africanii sau brazilienii din jungle, sunt mult mai aplecaţi spre nevoile celui de lângă, decât noi. Poate au mai puţine distrageri; sau poate au observat, în micro-societăţile lor, că ajutorul reciproc e în interesul tuturor (deci, şi al lor).

Nu văd nicio rezolvare la aceasta problemă. Şi probabil că asta mă dărâmă cel mai tare (o boală incurabilă e descurajantă). M-aş muta cu plăcere în junglă – fără telefon, dar cu un sprijin în orice om pe care-l întâlnesc…

Dacă e vorba de moartea mea, e simplu: dacă se poate, să nu doară. În rest… am făcut tot ce-am putut, atât cât am putut. Nu regret nici ce n-am făcut, nici ce am făcut. Chit că n-am făcut multe lucruri bune, chit că am făcut multe lucruri rele…

Când vine vorba de moartea altora… e drept că, nefiind maşini, tindem să tânjim, să ne agăţăm, de regrete. Regretul că n-am spus tot ce era de spus, că n-am auzit tot ce era de auzit. Dar atitudinea asta mi se pare, la o analiză rece, cât se poate de patetică. Regretele noastre sunt, din naştere, tardive. Dacă regreţi, înseamnă că puteai face. Dacă n-ai făcut, e vina ta. Şi vina o ai tu, chit că respectivul moare sau nu. Doar că, daca nu moare, nu simţi nicio grabă în a face tot ce-ar mai fi rămas de făcut.

Cel ce moare ar trebui, cel puţin teoretic, să se resemneze (măcar în ultimă instanţă). Şi chiar dacă nu… în curând nu va mai conta (da, nu cred în “viaţa de după moarte” – după ce mori, s-a terminat!). Şi atunci… de unde atâta tragedie???

Forma solemnă de rămas bun, într-o astfel de situaţie, este să stai lângă cel ce se duce, să-l “conduci” spre nicăieri, liniştit, împăcat, senin. În definitiv, este tragedia ta, mai mult decât a lui. El ar trebui să te consoleze pe tine!

Cred că singura noastră amprentă asupra lumii este memoria (mai mult sau mai puţin concretă) pe care o lăsăm în urmă. Iar amprenta asta se conturează înainte de a ajunge pe patul de moarte. Şi atunci… revin: de unde atâta tragedie?

Bun, recunosc că am omis o situaţie: în care cel ce moare este un copil, un tânăr ce n-a apucat să-şi trăiască viaţa. Pot vedea tragicul unei asemenea situaţii, si “aprob” o cantitate de disperare – în numele celui ce se duce. Dar chiar şi atunci… ce poţi face? Bun, eşti rupt de amar, dar… ce poţi face? Ce rezolvi? Este evident că durerea asta sufletească te arde, te omoară şi pe tine, puţin… O faci din solidaritate?

Resemnarea – conştientă, nu impusă – mi se pare forma supremă a înţelepciunii. Nu e laşitate – e curaj! Nu e dezinteres, ci metoda optimă de conservare a sinelui. Sintagma “a te consuma” are o noimă. Iar dacă te laşi consumat… nu te meriţi.

Religia creştină (parcă mai mult ca celelalte religii majore), mi se pare a-şi trăii ultimele veacuri, chinuit, în genunchi şi coate, târându-se prăfuită spre ridicol. Nu vreau să par arogant sau ignorant: îi înţeleg (şi recunosc) meritele, a avut rostul de a “închega” popoare întregi, timp de mii de ani, are în esenţă nişte învăţături pozitive şi constructive, care însuşite în copilărie şi tinereţe au menirea de a te îndrepta şi întări spiritual. Însă fanatismul orb cu care a fost îmbrăţişată de o parte largă a enoriaşilor (în general oameni disperaţi, dintr-un motiv sau altul – de săracie, de singurătate, de deznădejde, etc.) a transformat religia, prin “promotorul” său – biserica, într-o manifestare îndoielnică, percepută astfel, din ce în ce mai mult, în ultimele două sute de ani.

Darwinismul, prin varianta pe care o oferă la explicaţia religioasă a apariţiei omului (şi vieţii, în general), a “deranjat”, în mod cert, “culcuşul” confortabil al Bisericii care, cu toate că începuse să aibă o imagine publică mai bună după perioada demonică a Inchiziţiei, nu era pregătită să contracareze o astfel de “ofensivă” benignă. Ca atare, toţi “credincioşii” ce au fost în măsură să vocifereze împotriva lui Darwin (cu atât mai importanţi – pentru Biserică – o parte a oamenilor de ştiinţă ai vremii, fără vină “prinşi” în mrejele religiei), au făcut-o, simţindu-şi clătinate fundaţiile propriei fiinţe. Dar asta nu înseamnă că Darwin nu avea dreptate…

Este deranjant să observi că până şi cei mai şcoliţi dintre noi “dau înapoi” când e vorba de a-şi recunoaşte, nu neapărat greşeala, dar naivitatea şi credulitatea într-un sistem fragil (ca să-l denumesc frumos) care, în afară de calităţile pe care i le-am enumerat mai sus, nu face altceva decât să reducă omul la o unealtă a divinităţii, la un “moft” de-a acesteia, o jucărie ce trebuie să-i fie recunoscătoare pentru că există. Ceea ce, pe mine ca şi individ raţional, cu voinţă şi interese proprii, clar definite, fără nicio legătură intimă cu biserica (deci capabil a mă integra singur, şi cu succes, aş spune, în cursul vieţii), mă jigneşte profund.

Ca o paranteză, sunt surprins că religia ortodoxă este printre cele mai vociferante (dintre religiile principale) împotriva darwinismului (întrecută doar de islamism, o religie cunoscută prin fanatismul aproape orb dovedit de credincioşii ei), alte religii importante, “coapte”, fiind mult mai tolerante cu această teorie (budismul, hinduismul, mozaismul). Oare de ce…?

Personal, mi se pare mult mai plauzibilă varianta “ştiinţifică” a apariţiei vieţii pe Pământ, după aproape un miliard de ani de “încercări nereuşite” în “supa primordială”, “condimentată” din plin cu elemente cosmice, “specifice perioadei” . Să nu uităm de condiţiile absolut excepţionale, din punct de vedere fizic, chimic, existente atunci (practic Pământul era un uriaş laborator de experimente chimice). Dacă analizăm perioadele de evoluţie a formelor de viaţă pe Pământ, vom vedea că nu e nimic absurd în teoria lui Darwin ( http://en.wikipedia.org/wiki/Timeline_of_evolution ). Primele forme de viaţă mai complexe au apărut după aproape două miliarde de ani (!!!) de la apariţia “vieţii” (a aşa-numitor “celule primordiale”). Dacă vom cântări ce înseamnă un miliard de ani, chiar şi din punct de vedere al evoluţiei vieţii, vom concluziona, probabil, că este suficient de mult timp pentru întâmplări fantastice…

O alta chestiune “nostimă”, ca fapt divers, pe care o găsesc în religie, este lipsa menţiunii formelor de viaţă dispărute de mult (zeci de mii sau chiar zeci de milioane de ani) în scrierile vechi. Mi se pare “ciudat” că Dumnezeu, care i-a creat pe Adam şi Eva (în urmă cu aproximativ 6-10.000 de ani, se pare, conform interpretării Bibliei), nu e menţionat nicăieri a fi creatorul celorlalte “experimente” anterioare (de exemplu, dinozaurii, care au existat, în mod cert, pe Pământ). Probabil că creatorii Bibliei nu aveau cunoştinţe de paleontologie, totuşi…

Nu vreau să închei într-o notă pesimistă sau ironică. Sunt convins că vor mai fi necesari multe mii de ani până la a ne maturiza, ca şi rasă, suficient încât să nu mai avem nevoie de o carte sau o instituţie care să ne indice polul moral al acţiunilor noastre. Însă pentru a ţine pasul cu evoluţia societăţii, religiile (mai ales cele rigide, pline de detalii constrictive, şi pe alocuri absurde) vor trebui “înnoite”, cizelate şi coborâte de pe treapta intangibilă a adevărului absolut. Abia atunci vor putea avea pretenţia a fi (re)adoptate de omul modern, în nevoie (indubitabil) de îndrumare spirituală.

OK, şi ce-i cu asta, poate mă veţi întreba? Răspunsul poate părea evident: aşa cum eu sunt domn din motivele de mai sus (şi multe altele, sunt sigur), aşa mulţi bărbaţi nu sunt. Şi multe femei nu sunt doamne. Şi mă înfurie spre dezgust apelativul “domnule” / “doamnă” între mojici şi jmecheri.

De unde au presupus toţi oamenii (şi nu mă refer doar la români, dar mai ales la ei) că apelativul “domn” e atât de natural, de firesc, precum “mamă”? Unde te-nvârţi auzi “domnule Vasile”, “doamnă Maricica”. Chiar nu e cazul. Spuneţi-vă “omule”, “bărbate” sau “femeie” – e mult mai natural şi adevărat. Domnia se câştigă, se învaţă, nu te poţi ridica de la coada vacii domn. Nu poţi pur şi simplu să fii domn, ci devii domn.

Dar… cui să-i spui asta, când majoritatea miros a bălegar?

Pe locul trei în topul preferinţelor mele s-a strecurat, relativ pe neaşteptate, Pianistul. Cu toate că nu-i chiar un film nou, l-am văzut pentru prima oară relativ recent (de câtiva ani), şi m-a impresionat într-atât încât, după prima vizionare, a fost nevoie să îl revăd (la interval de câteva zile), pentru a mă convinge că, într-adevăr, nu mi s-a părut. Şi NU mi s-a părut, este un film extraordinar! De atunci l-am mai văzut…

Dacă sunteţi (hiper)sensibili la subiectul “dramele evreilor în al doilea război mondial” (cu toate că eu cred că suntem datori – da, DATORI – măcar să conştientizăm acele drame, ce au depăşit limitele umanului), poate nu e filmul pentru voi. Însă dacă, totuşi, decideţi să-l vedeţi, veţi avea parte (pe lângă o lecţie de umilinţă şi o frântură din drama evreilor, din acei ani) de, poate, întruchiparea rezistenţei umane în faţa dificultăţilor (and I mean DIFICULTĂŢILOR) ce-ţi pot fi rezervate în viaţă…

Pianistul evreu de origine poloneză Wladyslaw Szpilman este pus (ca milioane de evrei din Europa, în anii 1940) în situaţia de a renunţa la viaţa decentă pe care şi-o clădise, şi a încerca să supravieţuiască, zi după zi, într-un univers ce s-a întors împotriva lui şi a tot ce ştia şi iubea el. Pus în situaţia de a face orice pentru a supravieţui, observăm cum intră în funcţiune reflexele de autoapărare şi autoconservare ce anulează, reduc la absurd, superioritatea culturală a pianistului Szpilman. Până într-o zi, când… Dar, vă las să descoperiţi singuri firul incredibilei poveşti!

Un alt film foarte bun, de data asta într-o notă mai uşoară, este Juno. Cu toate că se petrece în S.U.A., este conceput oarecum independent în spaţiu, acţiunea putând fi plasată în aproape orice ţară occidentală. Este povestea a doi tineri liceeni “ciudaţi” (în sensul bun, deosebindu-se de “turma” de colegi prin originalitate şi inteligenţă), ce, dintr-un accident, sunt puşi în faţa unui fapt relativ neplăcut, pentru vârsta lor: vor avea un copil!

Atitudinea naturală, împiedicată dar plină de duh, a tuturor celor implicaţi în poveste, te atrage şi te implică involuntar, făcându-te părtaş în deciziile lor. Viitoarea mamă (Ellen Page – o actriţă ne-comercială, cu un viitor strălucit în cinematografie, din punctul meu de vedere) este mai mult decât încântătoare – un deliciu în interpretare şi atitudine, pe când “tatăl” (Michael Cera, nu un actor fantastic, dar foarte potrivit acestui rol) este adolescentul ciudat tipic, însă înzestrat cu suficient bun simţ şi inteligenţă încât să fie o pereche ideală.

Povestea în sine, trebuie să recunosc, nu este fantastică. Nici chiar Jennifer Garner (ce are un rol secundar destul de important în film) nu joacă “la maxim”. Însă dinamica scenelor, sclipirea dialogurilor şi potrivirea perfectă a personajelor cu actorii care le interpretează fac din acest film unul din favoritele mele. A!… şi să nu uit de coloana sonoră, care este de nota 10 (m-a chinuit într-atât încât am ascultat-o săptămâni la rând, după vizionarea filmului).

O ultimă recomandare, pentru această “sesiune”, este musical-ul Once. Nu sunt (în nici un caz!) un amator de musical-uri, însă Once este mult mai mult de atât. Este o poveste incredibil de reală, dintre doi oameni incredibil de reali, cu probleme incredibil de concrete, aflaţi în momente incredibil de delicate ale vieţii lor. Şi care trăiesc prin şi pentru muzică…

Poate că cel mai relevant martor al calităţii filmului este melodia “cheie”, în jurul căreia se construieşte povestea. O găsiţi la adresa http://www.youtube.com/watch?v=CoSL_qayMCc

Elementul interesant şi, trebuie să recunosc, oarecum dezamăgitor, a fost să aflu că, de fapt, cei doi actori principali sunt cântăreţi profesionişti (am avut senzaţia, când am aflat, că au făcut acest film pentru a se promova…), însă, după ce am trecut de această oarecum mini-dezamăgire, mi-am dat seama că, chiar şi aşa, filmul este deosebit, din mai toate punctele de vedere, şi îşi are locul în Top 5-ul meu (plus că actorii sunt chiar buni, în ciuda carierei lor muzicale). Aşa că… iată-l! E romantic, e dramatic, e puternic, si frumos.

Aştept cu interes lista voastră de filme favorite. Iar dacă puteţi să şi vă argumentaţi alegerile… e cu atât mai bine!

Anyway… Ce m-a determinat să scriu, acum, a fost un recent interviu de-al lui Dan Puric, primit pe e-mail de la un amic, care m-a… dat peste cap, un pic. Trata actul de cultură (nu neapărat al lui Puric, şi nu neapărat românesc, dar exemplificat prin situaţia românească). Şi mi-am dat seama de amploarea tragediei societăţii umane moderne.

Răspunsul meu către amicul ce mi-a atras atenţia asupra interviului a fost:

Deteriorarea noastră (ca popor – local, şi chiar şi ca specie – global) are ca explicaţie – bazându-ne pe adevărul spus de Puric (“natura inferioară” de la putere nu încurajează – dacă nu chiar respinge – actul de cultură, puternic, ce ar ieşi SINGUR la lumină, dacă măcar ar fi lăsat) – lipsa de îndârjire a omului modern, învăţat să nu depună efort pentru a căpăta beneficii (bunuri, mâncare – merge până la super-market sau la mall; divertisment, “cultură” – porneşte televizorul sau calculatorul) – iar educaţia, cultivarea, este un act energic, ce presupune iniţial obligativitate, iar ulterior, odată deprinse, persistenţă, tenacitate (pentru a creşte, sau chiar şi a păstra nivelul atins).

Suntem ATÂT de comozi, ATÂT de dornici de a “scurta” orice efort, încât cultura, prin definiţie, e sortită pieirii (în loc sa mergi la teatru, să asculti un concert de muzică clasică, sau să citeşti o carte consacrată, mai bine mergi la mall “cu prietenii” la o comedie, sau “dai pe MTV” să auzi o melodie “la modă”, sau răsfoieşti o revistă de scandal). Supravieţuirea actului de cultură presupune respectul omului în faţa valorii, iar lipsa educaţiei, în zilele noastre, ne face să respingem cultura, pentru că nu suntem în stare s-o asimilam, nu vrem să depunem efortul de a încerca, dar nici nu ne place sentimentul de inferioritate. Şi atunci… respingem!

Singura speranţă pe care-o mai am e că, totuşi, poate nivelul (procentual) de (in)cultură e acelaşi ca în alte decenii, doar că acum inculţii sunt mult mai vocali (bunăstarea societăţii moderne încurajează suficienţa în minţile subţiri), şi de aceea par mai mulţi.

• Am fost prin Viena, la începutul lui Decembrie, pentru o săptămână. Mi-am îmbunătăţit părerea pe care mi-o făcusem, în grabă, astă-vară, despre oraş, însă sunt încă nostalgic după Paris. Este incomparabil… Urmează Grecia (în primăvară) şi IAR Paris, la începutul verii viitoare (sper). Ştiu că mai sunt locuri de vizitat pe lume, în afară de Paris, dar… trebuie să mă conving că este aşa cum mi-a rămas întipărit. Parcă e prea frumos să fie adevărat… Şi poate fac un bine şi-i plimb şi pe alţii mai puţin norocoşi, cu mine.
• (Am aflat că) şi-a făcut Badea blog. Foarte bine, să ne mai râdem şi fără C.N.A. Şi, evident, să înjurăm sistemul. Ce dracu’ altceva să facem, să le sărim de gât, să ne răsculăm iar? Nu ne-a plănuit nimeni o răscoală…
• Parcă împotriva crizei financiare globale, primesc tot mai multe comenzi (adică, de lucru). Partea mai proastă e că am tot mai puţin chef (de lucru). Nu prea înţeleg de ce…
• Sărbătorile de iarnă mă scot din ritm. Cică trebuie să iau o pauză, să ma relaxez şi bucur de… dracu’ ştie ce! Toţi se pregătesc de “petrecut”, de mâncat… Mă rog, pentru a nu-i deprima pe cei din jurul meu, voi încerca să mă adaptez, în cel mai rău caz, să mimez “spiritul sărbătorilor de iarnă”.
• Se apropie 30 de ani-ii. Mai am puţin, stau destul de bine (din toate punctele de vedere – poate mai puţin sănătate), însă oricum, vârsta asta e un fel de semnal de alarmă. Parcă văd în zare copii, nuntă, familie… Ceea ce nici nu cred că-i aşa de rău. Dacă şi Shrek a făcut-o…
• Încă aştept să PĂRĂSESC ţara asta blestemată. Nu mai sunt atât de febril ca în urmă cu câteva luni, nu m-am resemnat, ci doar aştept răbdător. Sper ca în câteva luni să trăiesc printre oameni civilizaţi. By the way, AVEŢI IDEE ce înseamnă oameni civilizaţi???

Momentan, atât. Sper să revin…

Ma simt din ce in ce mai izolat, mai artificial, mai saracit de trecerea timpului. Descopar, parca tot mai tarziu, valorile, iar bucuria cu care ma umple ceea ce descopar e partial acoperita de tristetea apasatoare a pierderii unicatului.

Pentru cei ce nu cunosc despre ce vorbesc, atasez aici cateva exemple. Puteti cauta singuri, ce a mai ramas…

Cum poate Tudor Gheorghe a cânta ATÂT de adânc, atât de clar şi primordial, cum a putut Chopin compune ceva atât de complex şi în acelaşi timp intim, sau cum a putut Monet picta atât de dureros de real…? Mi-e greu să ascult, să văd sau să simt creaţiile acestor zei, cu atât mai greu să le ghicesc construcţia.

A fost o perioadă, relativ scurtă, când am creat şi eu. Nu pot aprecia valoarea a ceea ce am creat, însă cert e că am fost în aceleaşi zone în care zeii trăiesc. Am curajul să spun asta pentru că, acum, revizuindu-mi după mulţi ani creaţiile, uneori mă înfior… Ăsta cred că ar trebui să fie primul impact al creaţiei, al perfecţiunii: tulburarea linearului, a cotidianului, nevoia de a te aşeza şi a te dezmeticii din impactul neaşteptat.

N-aş vrea să-mi răspund la prima întrebare prin “rutină”, cu toate că poate efortul de a ajunge capabil să creezi perfecţiune iţi dă dreptul la a te refugia în rutină. Nu cred că e omeneşte posibil a trăi fiecare creaţie, similar celor ce o întâlnesc pentru prima oară. Este FOARTE istovitor a creea, este, poate, activitatea care te consumă cel mai mult. Oricât de inspirat ai fi, oricât de multă energie ai simţi în vene, în final, eşti sleit, şi oarecum scârbit de a continua.

Însă simt că povara perfecţiunii este şi a noastră, a consumatorilor de creaţii supreme. Sper că aţi avut ocazia să staţi faţă în faţă cu mari artişti, sau să vedeţi de aproape tablourile unor pictori celebri, sau… Eu, cel puţin, am simţit întotdeauna pe umeri, mult timp după consumarea întâlnirii cu perfecţiunea, greutatea intensităţii, vlăguirea întâlnirii cu zeii.

Nu are multe calităţi excepţionale (dar nu am să intru, aici, în detalii), însă este… altfel. Descrie viaţa cu o simplitate şi o complexitate, simultan, ce te pot descătuşa de stilul ridicol de viaţă, încurajat de societatea comună. Ascultaţi Cohen, încercaţi să îl înţelegeţi şi meditaţi, alături de el…