Cu liniuţă, ca la şcoală:

• Am fost prin Viena, la începutul lui Decembrie, pentru o săptămână. Mi-am îmbunătăţit părerea pe care mi-o făcusem, în grabă, astă-vară, despre oraş, însă sunt încă nostalgic după Paris. Este incomparabil… Urmează Grecia (în primăvară) şi IAR Paris, la începutul verii viitoare (sper). Ştiu că mai sunt locuri de vizitat pe lume, în afară de Paris, dar… trebuie să mă conving că este aşa cum mi-a rămas întipărit. Parcă e prea frumos să fie adevărat… Şi poate fac un bine şi-i plimb şi pe alţii mai puţin norocoşi, cu mine.
• (Am aflat că) şi-a făcut Badea blog. Foarte bine, să ne mai râdem şi fără C.N.A. Şi, evident, să înjurăm sistemul. Ce dracu’ altceva să facem, să le sărim de gât, să ne răsculăm iar? Nu ne-a plănuit nimeni o răscoală…
• Parcă împotriva crizei financiare globale, primesc tot mai multe comenzi (adică, de lucru). Partea mai proastă e că am tot mai puţin chef (de lucru). Nu prea înţeleg de ce…
• Sărbătorile de iarnă mă scot din ritm. Cică trebuie să iau o pauză, să ma relaxez şi bucur de… dracu’ ştie ce! Toţi se pregătesc de “petrecut” de mâncat… Mă rog, pentru a nu-i deprima pe cei din jurul meu, voi încerca să mă adaptez, în cel mai rău caz, să mimez “spiritul sărbătorilor de iarnă”.
• Se apropie 30 de ani-ii. Mai am puţin, stau destul de bine (din toate punctele de vedere – poate mai puţin sănătate), însă oricum, vârsta asta e un fel de semnal de alarmă. Parcă văd în zare copii, nuntă, familie… Ceea ce nici nu cred că-i aşa de rău. Dacă şi Shrek a făcut-o…
• Încă aştept să PĂRĂSESC ţara asta blestemată. Nu mai sunt atât de febril ca în urmă cu câteva luni, nu m-am resemnat, ci doar aştept răbdător. Sper ca în câteva luni să trăiesc printre oameni civilizaţi. By the way, AVEŢI IDEE ce înseamnă oameni civilizaţi???

Momentan, atât. Sper să revin…

Compay Segundo a murit. Azi am aflat, cu o intarziere impardonabila, ca si Ibrahim Ferrer s-a stins, de cativa ani deja! Mai ramane ca, in curand, sa aflu ca si Cesaria Evora nu mai e, sau Leonard Cohen… Ce mai ramane? Nimic.

Ma simt din ce in ce mai izolat, mai artificial, mai saracit de trecerea timpului. Descopar, parca tot mai tarziu, valorile, iar bucuria cu care ma umple ceea ce descopar e partial acoperita de tristetea apasatoare a pierderii unicatului.

Pentru cei ce nu cunosc despre ce vorbesc, atasez aici cateva exemple. Puteti cauta singuri, ce a mai ramas…

Întotdeauna m-am întrebat cum pot unii oameni crea perfecţiune? Şi nu mă refer la posibilitatea practică, ci la a suporta ceea ce creezi, la a înfrunta ceea ce creezi.

Cum poate Tudor Gheorghe a cânta ATÂT de adânc, atât de clar şi primordial, cum a putut Chopin compune ceva atât de complex şi în acelaşi timp intim, sau cum a putut Monet picta atât de dureros de real…? Mi-e greu să ascult, să văd sau să simt creaţiile acestor zei, cu atât mai greu să le ghicesc construcţia.

A fost o perioadă, relativ scurtă, când am creat şi eu. Nu pot aprecia valoarea a ceea ce am creat, însă cert e că am fost în aceleaşi zone în care zeii trăiesc. Am curajul să spun asta pentru că, acum, revizuindu-mi după mulţi ani creaţiile, uneori mă înfior… Ăsta cred că ar trebui să fie primul impact al creaţiei, al perfecţiunii: tulburarea linearului, a cotidianului, nevoia de a te aşeza şi a te dezmeticii din impactul neaşteptat.

N-aş vrea să-mi răspund la prima întrebare prin “rutină”, cu toate că poate efortul de a ajunge capabil să creezi perfecţiune iţi dă dreptul la a te refugia în rutină. Nu cred că e omeneşte posibil a trăi fiecare creaţie, similar celor ce o întâlnesc pentru prima oară. Este FOARTE istovitor a creea, este, poate, activitatea care te consumă cel mai mult. Oricât de inspirat ai fi, oricât de multă energie ai simţi în vene, în final, eşti sleit, şi oarecum scârbit de a continua.

Însă simt că povara perfecţiunii este şi a noastră, a consumatorilor de creaţii supreme. Sper că aţi avut ocazia să staţi faţă în faţă cu mari artişti, sau să vedeţi de aproape tablourile unor pictori celebri, sau… Eu, cel puţin, am simţit întotdeauna pe umeri, mult timp după consumarea întâlnirii cu perfecţiunea, greutatea intensităţii, vlăguirea întâlnirii cu zeii.

Dacă nu aş fi atât de obosit, aş scrie despre diferenţa ENORMĂ dintre oamenii ca mine, şi oamenii ca ne-mine. Dar, pentru ca (momentan) sunt dator a câştiga, mie şi altora, existenţa, mă voi rezuma la un simplu îndemn: ascultaţi până la epuizare Leonard Cohen! Dacă ar fi să mă închin unui Dumnezeu, Cohen ar fi unul dintre foarte puţinii candidaţi pe care mi i-aş asuma.

Nu are multe calităţi excepţionale (dar nu am să intru, aici, în detalii), însă este este… altfel. Descrie viaţa cu o simplitate şi o complexitate, simultan, ce te pot descătuşa de stilul ridicol de viaţă, încurajat de societatea comună. Ascultaţi Cohen, încercaţi să îl înţelegeţi şi meditaţi, alături de el…

În lungile ore petrecute în faţa computerului, la “lucru”, zi şi noapte, nu mă pot abţine să alunec cu mintea (mai ales cu puţin ajutor), printre altele, la valoarea seriozităţii, a implicării şi dăruirii întru muncă, întru activitatea zilnică.

Nu fug, de fel, de îndatoriri, niciodată nu am făcut-o (cu toate că, mai tânăr fiind, preferam sa evit complicaţiile, decât să le înfrunt), şi îmi place să-mi încerc forţele cu provocări din ce în ce mai complexe, mai solicitante. Lucrez cât pot de mult, pentru că pofta adevărată de lucru vine (din ce în ce mai) rar, în mare măsură fiind alungată de mojicia celor cu care (mai precis, pentru care) lucrez. Şi nu regret, privind obiectiv situaţia, efortul sau sacrificiile pe care le fac, zi de zi, pentru că, măcar parţial, mă fac mai bun. Regret, totuşi, scurgerea vieţii…

În momentele de linişte, sau la finalizarea unui proiect, sau după o vacanţă, oricât de scurtă, trăiesc o senzaţie ciudată. O parte din mine vrea s-o iau de la capăt, să-mi depăşesc limitele, să creez ceva mai fantastic, mai mare, mai mult (tendinţa întru măreţie n-o văd ca pe ceva rău, este, până la urmă, motorul cel mai eficient care, cel puţin pe mine, mă împinge înainte – nu e în nici un caz un semn de lăcomie), însă, pe de altă parte, tânjesc după linişte, după intimitate, după lucruri simple, şi bucurii curate. Îmi e clar că echilibrul în viaţă este foarte fragil, fiecare şi-l stabileşte după propriile-i criterii, şi, odată aleasă o cale, este patetic să regreţi – în cel mai rău caz te poţi întoarce din drum, dar să nu te lamentezi!

Eu nu mă lamentez. De fapt, nu regret mare lucru. Uneori regret că ziua are doar 24 de ore, alteori regret că m-am născut fie cu câteva sute de ani mai devreme, fie, în cel mai rău caz, cu câteva sute de kilometri mai la sud. Alteori regret că nu sunt animal sălbatic. Dar sunt împăcat cu limitele, naturale şi sociale, în care sunt forţat să trăiesc, şi încerc să găsesc orice detaliu subtil, scăpat de alţii, în toate lucrurile şi întâmplările. Şi încerc să fericesc, pe mine şi pe cei din jur, în limita normalului (nu sunt un altruist înnăscut, dar nici un ticălos).

Generic vorbind, s-ar putea spune ca sunt un om normal şi echilibrat, din toate punctele de vedere. Însă echilibrul pe care l-aş reprezenta nu mai indică de mult nivelul mediu, ci a ajuns să reprezinte, culmea ironiei, o valoare. N-am citit sute de cărţi, n-am văzut zeci de piese de teatru, sau ascultat zeci de concerte de muzică clasică. Însă educaţia mea intelectuală şi morală, atât cât mi-a fost făcută, şi mi-am facut-o, mai apoi, singur, mediocră, aş spune sincer, este mult peste medie. Şi asta e un lucru tragic, mai ales dacă ne gândim la posibilităţile pe care vremurile în care trăim, le oferă, practic, oricui…

Aş prefera să fiu cel mai incult şi neştiutor din societatea în care trăiesc (pentru a avea către ce să tind, la tot pasul), dar din păcate, rar îmi găsesc un egal sau superior, alături de care să mă simt confortabil. Nu ştiu dacă asta sună a laudă, e departe de mine intenţia, însă aproape că mă doare izolarea pe care o simt când ies pe uşă, când întâlnesc cunoscuţi şi chiar prieteni, familie… Nimeni nu are preocupări zilnice mai importante decât posesiunile materiale, saltul (de suprafaţă) peste cel pe care-l invidiezi, şi bucuriile ridicole, instant. (Aproape) nimeni nu merge câţiva kilometri pe jos, în loc să folosească mijlocul de transport în comun (sau, mai bine, automobilul personal!), cu toate că nu ştiu câţi sunt mai ocupaţi ca mine. Aproape nimeni nu se uită la clădiri, din când în când, sau prin iarbă, când merge pe stradă, uitând că trăieşte într-un haos urban. Toţi sunt ori cu gândul la colegul de muncă, şi cum de reuşeşte ticălosul să câştige mai mult, cu toate că chiuleşte mai mult, ori la ce-ar mai putea să-şi cumpere, şi cât trebuie să economisească (sau, NU, poate lua un credit…!) pentru a cumpăra ceva-ul, sau… Mi-e scârbă de societate, in general.

Viaţa e complexă, sunt de acord. Zilnic vieţile ni se mai complică cu câte ceva, iar generaţiile ce ni se succed vor fi, din naştere, cu câteva clase deasupra noastră. Dar asta nu înseamnă să renunţăm la condiţia umană, la auto-îmbunătăţire, la pofta de a cunoaşte şi a face cât de mult posibil. A ajunge la 30 de ani nu înseamnă a avea burtă (semn că o duci bine), a avea un automobil, cât mai mare, mai performant şi, de ce nu, mai “tunat”, chiar un apartament, o casă, o nevastă, poate chiar un copil-doi… NU! Înseamnă a fi mai înţelept ca la 25 de ani, mai plin de energie ca la 35, şi dornic a descoperi cât mai multe în scurtul timp rămas din viaţa activă. Aproape în fiecare zi descopăr un loc nou pe care l-aş vizita, un lucru interesant pe care trebuie să îl experimentez, un personaj pe care mi-ar plăcea să îl întâlnesc… În asta constă viaţa, din punctul meu de vedere: în a descoperi şi, în cele din urmă, experimenta, lucru noi (de la cărţi la paraşutism, trecând prin sex şi muzică clasică), în a te perfecţiona în continuu, atât în interior, cât şi prin prisma celor din jurul tău, în a te ajuta şi a-i ajuta pe alţii să cunoască infinitele experienţe pe care viaţa, atât cât o percepem, ca animal uman, ţi-o poate oferi, preţ de 10 vieţi…

LATER EDIT:

Încă ceva: consider modestia una dintre cele mai valoroase virtuţi, una dintre cele mai nobile. Oricât ai fi realizat şi orice ai ştii, nu trebuie să “loveşti” cu superioritatea ta în alţii, mai ne-norocoşi sau, poate, doar mai simpli. Cunoaşterea nu e o armă, e un îndrumar. A fi în stare să vorbeşti, să interacţionezi cu un om simplu, la fel de lejer, de sincer şi direct precum cu un erudit, este una dintre cele mai, dacă nu cea mai importantă calitate pe care un om o poate poseda. Iar, în caz de lipsă, modestia, cu voinţă, se poate educa…

M-am intalnit cu Leonard Cohen. In Romania. Doua enunturi antagonice. Oricat am incercat sa ma conectez la extazul emanat de artisti pe scena din fata mea, s-au gasit co-nationali care m-au re-adus cu picioarele pe pamantul inghetat al Romaniei.

Concertul ar fi trebuit la sa inceapa la ora 19:00. Cum scria si pe biletul pe care oricine a venit pe stadion, ar fi trebuit sa-l aiba. E drept, scena s-a umplut putin dupa ora 19, insa la doar cateva minute. Dar “spectatorii” au tot venit pana dupa 19:30… Agentii de paza incercau sa le interzica trecerea spre locurile domniilor lor, prin fata scenei, sfidand artistii, insa… sunt indivizi, banuiesc ca valorand (multe) milioane de euro, pe care nu-i poate opri un agent de paza. Ma rog…

Nu-mi pot exprima dezgustul fata de dezinteresul CLAR pe care il manifestau “oamenii buni”, in plimbarea lor pe stadion, in timpul concertului (fie intorcandu-se la locuri, fie retragandu-se pentru o convorbire “importanta” pe celular). Pe scena se intampla ceva extraordinar (CANTA COHEN, AICI, IN FATA NOASTRA), insa mojicii nu aruncau nici o privire catre scena, nu ascultau ce se canta, ci vorbeau cu insotitorii, probabil despre cui vor povesti unde au fost, in cateva ore.

Intr-o oarecare masura, mi-a parut rau ca s-a organizat concertul asta in Romania. Pentru ca multi romani nu merita. Nimic (atat de) bun. Iar excelenta necesita sacrificiu. Insa m-am mai consolat cu ideea ca, undeva mai in spatele stadionului (am inteles ca au fost multi “spectatori” si in afara stadionului – frumosii nefericiti!), in zonele mai ieftine, erau multi admiratori sinceri ai lui Cohen, care cantau si aplaudau in momentele esentiale, si pentru care concertul a insemnat ceea ce trebuia.

Cred ca l-am impresionat, per total, ca si audienta. Mai ales ca, dupa ce s-a incheiat primul calup de melodii, si pleava s-a curatat de la sine (parca rasufland usurati ca IN SFARSIT pot pleca acasa, din frigul asta, urcandu-si cururile pufoase in “gipane”), cei care chiar l-am vrut aproape pe Leonard, l-am convins sa revina. Si a revenit de mai multe ori, si a cantat mai mult decat cred ca s-a asteptat chiar si el. L-am ascultat si in ploaie, si in frig, adunati strans langa scena, si biciuindu-ne palmele (altceva nu puteam face!) in admiratie, re-chemandu-l. Simteam ca ar fi vrut sa ne mai faca pe plac (ATATA ALTRUISM!), si ne-ar fi cantat, daca era dupa el, inca pe-atat (slava domnului, avea ce!), insa OMUL are o varsta, iar cantatul, atatea ore, nu e chiar usor (ma gandeam ca, obisnuit sa-i ascult albumele, pe rand, in continuu, ore intregi, mi se parea acum ciudat sa nu aud decat 2-3 ore de Cohen). Egoismul pe care, poate, l-am simtit (MAI VREM, MAI VREM!) a fost rusinat, insa, de recunostinta enorma pentru fapta si efortul Sau…

Mi-ar fi placut sa-l intalnesc pe Leonard Cohen, poate, in Grecia, intr-un amfiteatru, intr-o atmosfera un pic MAI calda si MAI sincera. Dar as fi nedrept sa nu fiu recunoscator pentru acest bine ne-sperat. A fost o completare totala, fireasca si mult dorita, a experientei Cohen, intregirea unei relatii inceputa acum vreo 10 ani, care a ajuns la maturitate, si din care imi trag o parte importanta a energiei si inspiratiei, fara de care nu cred ca as fi la fel de puternic, intr-un atat de toxic mediu, precum Romania.

Mai jos adaug inregistrarea lui Anthem (intrerupta, la un moment dat, de o “spectatoare” ce aproape ca a sarit peste scaune – sper ca din cauza unei nevoi fiziologice nefinalizata decent). Nu am putut inregistra prea mult video, mi s-a parut o ocupatie derizorie…

Întrebare: de ce trebuie să PLĂTIM suplimentar pentru a bea o apă (relativ) bună? De ce, până acum câţiva ani (hai să zicem 10-20), marea majoritate beam apă de la robinet, de la “chiuvetă”, şi nu era nici o problemă? De când a devenit apa un produs de lux?

Auzeam zilele astea despre prefigurarea unei “mafii a apei” la nivel global, similară mafiei petrolului (care nici măcar nu se mai sfieşte de ochii publicului). Aparent, există O CRIZĂ A APEI la nivel global. Cum vine asta? Au secat izvoarele? Suntem atât de mulţi, încât nu mai putem împărţi o gură de apă? În România, de exemplu, nu cred că a mai crescut nivelul populaţiei rezidente de 20-30 de ani. Sau efectiv, sub ameninţarea subţierii rezervelor de petrol – motorul societăţii moderne şi sursa de venit cea mai importantă a marilor puteri, s-a găsit o nouă metodă de control şi câştig colosală, şi anume APA?

Suntem făcuţi din apă. Originea vieţii este apa. Apa, după aer, este al doilea element vital. Putem să nu mâncăm două-trei săptămâni, dar fară apă, după 3-4 zile, murim. Mâncarea poate fi foarte variată, de la rădăcini, până la caviar, cumva, tot găsim ceva de mâncat. Apa este de un singur fel.

Este adevărat că putem, probabil, supravieţui (temporar, totuşi, cred) şi dacă bem apă din bălţi (slavă Domnului, încă mai plouă – cu toate că şi calitatea apei de ploaie este afectată de poluare), dar nu despre asta e vorba. E vorba de UMILINŢA la care suntem supuşi, în mod oficial, prin refuzarea dreptului (culmea, PLĂTIT, oricum) de acces la o apă, nu cristalină, dar măcar potabilă, decentă.

Cât pot costa, la nivelul bugetului unei comunităţi, nu zic de bugetele naţionale sau mondiale, nişte sisteme de filtrare a apei eficiente? Orice apă, teoretic, poate fi filtrată, şi refolosită, chiar şi pentru băut. În spaţiu, astronauţii reciclează inclusiv apa menajeră, pentru că nu îşi permit luxul de a o arunca “pe fereastră”. Circa trei sferturi din suprafaţa planetei este acoperită de apă. E drept, sărată, dar chiar şi cu un dispozitiv EMPIRIC poate fi transformată în apă potabilă. UNDE E CRIZA?

Explicaţia e simplă: nu e vorba de o criză, ci de manipulare. Şi nici măcar fină, ci grosieră. Apa potabilă din circuitul clasic devine din ce în ce mai proastă calitativ, (proabil că) sistemele de filtrare devin din ce în ce mai scumpe, “stimulate” de anumite interese (ştiu, paranoia e în floare, însă nu pot să nu fac astfel de legături, când observ atâta dezinteres şi lipsă de acţiune), iar urmarea e simplă: există o nevoie de apă? Să o satisfacem! Şi aşa apar ca ciupercile “fabricile de apă” (toate cu “o istorie de X zeci sau sute de ani”, ca şi berea – de parcă producţia, chiar reală, de atunci, are vreo legătură cu cea de-acum), ce oferă un produs “garantat”, “pregătit”, mai bun. Oribil!

Concluzia este pe cât de tragică, pe atât de adevărată: suntem o masă de manevră, aproape inertă, ce, prin faptul că nu ne cerem drepturile în faţa sistemelor de conducere ce ar trebui să ne ajute şi protejeze, ne auto-condamnăm la o soartă de sclavi legaţi în lanţuri la galere. Înghiţim tot ce ni se oferă, răbufnind (atunci când o facem) printr-o mormăială în barbă, pentru ca timpul să acopere nemulţumirea, iar abuzul şi absurditatea să devină normalităţi.

Pot spune că de când am început să gândesc pentru mine, m-am simţit (din ce în ce mai) inconfortabil trăind în România. Mai precis, printre români. Astfel, m-am detaşat parţial de societatea ce m-a înconjurat, păstrând la minim, contactul cu aceasta.

Explicaţiile nemulţumirilor mele au fost fie superficiale, fie prea complexe pentru a le gestiona la vârste mai fragede. Însă simt că încep să descopăr, în ultima vreme, rădăcinile problemelor. Dar a înţelege cauza problemei nu înseamnă a o accepta, sau a-i vedea o rezolvare imediată sau facilă. Şi a găsi o posibilă rezolvare, nu e echivalent cu a o putea sau a fi dispus a o pune în practică…

Am avut norocul, pot spune, de a experimenta, anul ăsta, ceea ce mulţi nu au avut, nu au sau nu vor avea ocazia să facă: am petrecut două săptămâni de vară în Europa occidentală. Pentru cei ce ştiu, cât de cât, despre ce e vorba, n-are sens să încerc a-mi găsi cuvintele pentru a exprima şocul absolut pe care l-am trăit, din ce în ce mai intens, îndreptându-mă spre Vest. Pentru ceilalţi… pot doar să le doresc DIN SUFLET să aibă ocazia şi dispoziţia de a experimenta din ceea ce înseamnă, de fapt, a trăi, şi viaţă.

Nu vreau să se creadă că sunt un exaltat rupt de realitate. Nu, dimpotrivă, ma consider o persoană foarte ancorată în realitate (în realitatea aproape fizic dureroasă din România, chiar), chit că nu îi adopt întotdeauna regulile. Însă nimic nu mă putea pregăti pentru experienţele absolut încântătoare pe care le-am trăit, zi de zi, timp de vreo 16 zile.

Îmi amintesc că în fiecare zi mi se întâmpla ca, fiind pus în faţa anumitor situaţii (implicit noi), să-mi aduc aminte de România şi de echivalentul (DACĂ exista un echivalent) respectivelor situaţii, din ţara mea. Întotdeauna comparaţia era hilară, într-un sens tragic. Nu îmi produce nici o plăcere să denigrez România, nici nu cred că o fac, de fapt. Doar subliniez FOARTE APĂSAT defectele pe care fiecare suntem obligaţi să le suportăm în fiecare zi, şi de care FIECARE suntem, într-o anumită măsură, vinovaţi.

Sunt convins că forţe sau situaţii externe ne-au format în halul în care suntem acum, ca şi popor. Forţe care, poate, îşi au originea în urmă cu sute, dacă nu mii de ani. Ţin minte că, citind nu mai ştiu ce carte, am dat peste un pasaj de genul “românii sunt obişnuiţi să stea cu capetele plecate şi să îndure, de când se ştiu, şi o fac fără să reacţioneze (în general, aş spune eu); dar atitudinea asta le-a permis, de multe ori, să supravieţuiască situaţiilor grele”. Mi se pare dezgustătoare concluzia sau scuza asta! Chit că poate e adevărată, o astfel de atitudine mă revoltă până în măduva oaselor! Înseamnă că eu nu sunt român!

Înţeleg durerea şi greutăţile prin care au trecut, de exemplu, cei ce au trăit mare parte din viaţă în vremea comuniştilor. Cred că le înţeleg. Am citit, auzit şi văzut destule mărturii ale acelor vremuri pentru a îmi forma o imagine, cel puţin, parţială, a traiului, în majoritatea păturilor sociale. Şi nu-i condamn pe cei cărora le-a fost, voit sau nu, refuzat dreptul la educaţie, cultură sau simţ civic. Ci pe cei ce, având măcar o idee despre bun simţ, decenţă şi firesc, nu au propovăduit aceste concepte şi nu le-au dezvoltat, în ei şi în ceilalţi. Lipsa de voinţă, delăsarea, umilinţa, asta o condamn! Înţeleg, nu putem fii toţi Jeanne D’Arc, nu ne putem sacrifica toţi pe rug pentru ceea ce credem sau susţinem, măcar din obligaţiile pe care le avem pentru cei dragi (dar cred că, de fapt, şi din cauza naturii noastre “balcanice”). Dar măcar stoparea degradării, mai puţin condamnată sau vânată de asupritori, asta am putea-o îmbrăţişa, am putea-o încuraja în cei mai slabi ca noi. Însă, pe lângă umilinţă şi laşitate, mă tem că poporul meu mai este şi egoist, şi nepăsător.

Mă tem că-mi voi atrage multe critici din partea “naţionaliştilor”. Nu mă deranjează o critică bună, argumentată, însă nu cred că, în esenţa mea, nu sunt patriot! Dimpotrivă, ţin minte o vreme în care aproape că m-aş fi mândrit că sunt român, că am asemenea înaintaşi, că fac parte dintr-un popor inteligent, cult chiar, cu o istorie bogată. Însă toate acestea sunt o poleială, o pojghiţă destul de subţire ce acoperă o realitate dură: suntem născuţi în noroi până la glezne. Exceptând cele câteva cazuri (care, la nivel mondial, sau chiar european, nu sunt, totuşi, în mare majoritate, nişte vârfuri – decât poate Eliade, Brâncuşi, Racoviţă) din cultură, ştiinţă, politică – spun câteva, raportându-mă la gravitatea situaţiei -, grosul poporului, în orice strat social ne-am uita, este sub mediocru. REPET, nu generalizez nici o situaţie, vorbesc doar de media aritmetică.

Şi aşa, încet-încet, mă lepăd de România, de românism şi românitate. Cu toate că înţeleg mare parte din cauze şi motive, cu toate că simpatizez cu soarta noastră, până la urmă, şi fac, încă, ce pot (în jurul meu, în cercurile în care mă învârt, chiar şi faţă de necunoscuţi) pentru a stopa degradarea şi a ridica ştacheta chiar şi cu o unitate, per total, sunt dezamăgit de România şi de români şi, după 10 ani de la decizia mea de a-mi păstra încrederea în ţara şi poporul în care m-am născut, încep (şi încerc) a mă despărţi definitiv de ele, pentru că, în cele din urmă, nu sunt singurul responsabil de soarta lor, şi consider că anii “jertfiţi” întru încredere sunt un sacrificiu suficient.

Sistemul de valori, în aproape toate mediile din România, s-a inversat, aproape incredibil, astfel încât acum aproape nimeni nu mai e interesat în a restaura normalitatea, decenţa, valorile pe care se poate construi o societate sănătoasă. Ticăloşii din conducerea ţării ne umilesc şi batjocoresc sistematic (de 60 de ani), ne tratează ca pe o turmă de oi (ceea ce, într-o oarecare măsură, poate şi suntem), oferindu-ne exemple triviale şi josnice de comportament şi atitudine. Tinerii au ca ţeluri valori străvezii, primitive (o maşină “tare”, gagici multe, bani…), şi nimeni nu e în stare, dispus sau capabil să le schimbe percepţia asupra lumii. Marea masă îşi înjectează zilnic doza de indiferenţă prin meciuri de fotbal sub-mediocre, telenovele, scandaluri mediatice triviale. Cele câteva elite pe care le mai avem fie se ascund sau se feresc de ochii lumii (fapt de înţeles, de altfel, pentru a evita ori o diluare a calităţii interioare, ori o anihilare violentă a ceea ce au reuşit să devină şi să reziste), fie, din nu înţeleg ce motive, se prostituează, voit, spre un trai mai lejer (închipuit).

Eu unul, vreau să scap din circul ăsta grotesc! Am simţit briza civilizaţiei, am respirat aerul dulce al firescului, şi aproape că-mi plâng de milă. TREBUIE să scap din pelteaua în care sunt încă prins, pentru că altfel, în câţiva ani, va fi prea târziu. Şi atunci… ce mă voi face? Ce se fac alţii ca mine, care nu au şansa de a evada, care nu ştiu cât de bun e binele, care nu mai pot ieşi din tăvălug?

Ma uitam zilele astea la X Files, serialul (da, sunt unul dintre aia), si m-a surpins o idee (posibil imbecila) dintr-un episod: cum ca omul este limitat (intelectual, psihic) de dimensiunea calotei craniene, ce nu permite creierului sa se dezvolte pe cat ar putea.

Initial am fost doar surprins de concept. Apoi, m-am intrebat: si daca asa o fi? Si de-aici, a pornit controversa…

Ma gandesc (cu creierul limitat de calota craniana) ca, intr-adevar, specia umana a cam luat prin surprindere evolutia naturala, cel putin in ultimii 200 de ani, de la inceputurile revolutiei industriale. In 200 de ani am evoluat (per total) mai mult decat in ultimii 5000 de ani, si chiar si aceasta evolutie (de 5000 de ani) s-a petrecut intr-un progres geometric (exceptand cele cateva situatii “nefericite”, gen Evul Mediu, sau Inchizitia).

Nu pot sa nu CRED ca explozia informationala de care se tot vorbeste (pe drept cuvant) ne impinge (ma rog, ne indruma) catre o evolutie nefireasca, ne-naturala, in care suntem obligati, pentru a ne pastra locul in societate, sa reactionam mai repede, sa gandim mai repede, sa stim mai multe, de la an la an. Ma gandesc la cum se intamplau lucrurile acum 5 ani, acum 10 ani, acum 20… Pentru mine, este evidenta evolutia infernala pe care o traim. Si nu cred ca sunt sanse sa se potoleasca trend-ul. Dimpotriva.

Ma intreba de curand cineva: cum crezi ca va arata lumea peste (parca) 1000 de ani? (sau 3000? ma rog…) I-am raspuns: si peste 50 de ani mi-e greu sa-mi inchipui realist, pentru ca in ultimii 50 de ani s-au intamplat lucruri ce au depasit chiar si imaginatia celor mai “visatori” creatori de SF.

Ca sa nu intru in detalii, si sa ma intorc la punctul de la care am plecat: este clar ca societatea, rasa umana, este in plina evolutie. In special tehnica. Insa mi se pare ca suntem MULT in urma din punct de vedere al evolutiei intelectuale, psihice si chiar sociale. Din punct de vedere biologic, suntem limitati (cum sunt motoarele masinilor moderne, pentru a nu depasi o anumita limita de viteza – chit ca, tehnic, AR FI CAPABILE de mai mult).

Si ma intreb: daca fizicul nostru, in speta craniul, urmand evolutia naturala, programata in ADN, ne impiedica sa evoluam pe cat ne-ar permite societatea si tehnica ce ne inconjoara? Daca, intr-adevar, fara calota craniana, creierul uman s-ar dezvolta intr-atat incat sa permita si zonelor aparent latente sa functioneze (se vorbeste ca am folosi 10% din capacitatea sa, parca). Am putea levita, am comunica telepatic, am putea misca lucruri cu puterea mintii? Stiu ca ceea ce zic pare de domeniul SF-ului, insa nimeni nu poate spune CU SIGURANTA ca n-am dreptate.

M-am mai potolit in porniri, gandindu-ma ca circumvolutiunile creierului reprezinta, de fapt, o extindere a suprafetei sale (nu degeaba se spune despre unii ca “au creierul neted de patineaza musca pe el”), ceea ce presupune ca, la nevoie, se poate “incretii” suficient cat sa stocheze informatii sau sa formeze conexiuni pentru diferitele abilitati dobandite de-a lungul vietii. Dar daca circumvolutiunile s-ar putea extinde de 2, 3 ori mai mult, fiind, insa, limitate fizic? Este evident ca au aparut (la reptile, sau pasari, sau unde au aparut prima oara) din nevoia sistemului nervos de a evolua, si imposibilitatea fizica de a o face. Dinozaurii, de exemplu, aveau creierul (sau echivalentul creierului) neted. La fel au si pestii. Cand formele de viata au imbratisat sisteme sociale complexe, iar viata lor nu s-a mai redus doar la a manca ceea ce intalnesc in cale, probabil, creierul nu a mai incaput in spatiul “rezervat” de natura, si a inceput a forma circumvolutiuni. Insa, ca orice solutie temporara, la un moment dat, si aceasta poate ajunge la epuizare.

Auzeam de curand, intr-o emisiune despre bebelusi, ca inca de la cateva luni pot fi educati, prin metode speciale, spre a le dezvolta interesul pentru un domeniu anume (matematica, muzica), sau pentru a le stimula gandirea, in general, mult peste nivelul practicat in prezent. Mai exact, pana la varsta de un an, copiii pot inmagazina, practic, orice informatie, in orice cantitate le-o oferi. Cat timp este bine structurata, informatia va ajuta copilul, in anii urmatori, in a se incadra mai solid si mai precis in societate, in a-i oferi o mai mare paleta de optiuni in viitoarele interese, ocupatii, etc. Cu alte cuvinte, copiii ingrijiti si educati “dupa reteta” au toate sansele sa devina elite (evident, nu generalizez, un “scurtcircuit” fiziologic sau chiar social, de exemplu, poate transforma un geniu intr-un monstru). Cum ar decurge evolutia intelectuala si psihica a unor asemenea indivizi, pana la ce varsta creierul “ar avea loc” a se dezvolta liber, si care ar fi momentul si cauzele in care evolutia lor ar decelera? Cred ca, totusi, barierele fizice au un rol important in “limitarea” noastra psihica si chiar intelectuala.

Sunt curios de alte pareri in acest sens, sau de combaterea (rationala, argumentata) a parerilor mele. Aveti ceva de spus?

Da, am fost slab si, in cele din urma, am cedat! Dupa cativa ani de rezistenta, nevoia de a scrie undeva tot ce-mi trece prin cap atunci cand nu il folosesc a fost mai mare decat aparenta inutilitate a unui asemenea blog. Ca urmare, in miez de noapte, incep a contribui la dezvoltarea Internetului :p