Frica de moarte

Nu cred că înţeleg, mai bine spus nu cred că sunt de acord cu, conceptul de “frică de moarte”.

Dacă e vorba de moartea mea, e simplu: dacă se poate, să nu doară. În rest… am făcut tot ce-am putut, atât cât am putut. Nu regret nici ce n-am făcut, nici ce am făcut. Chit că n-am făcut multe lucruri bune, chit că am făcut multe lucruri rele…

Când vine vorba de moartea altora… e drept că, nefiind maşini, tindem să tânjim, să ne agăţăm, de regrete. Regretul că n-am spus tot ce era de spus, că n-am auzit tot ce era de auzit. Dar atitudinea asta mi se pare, la o analiză rece, cât se poate de patetică. Regretele noastre sunt, din naştere, tardive. Dacă regreţi, înseamnă că puteai face. Dacă n-ai făcut, e vina ta. Şi vina o ai tu, chit că respectivul moare sau nu. Doar că, daca nu moare, nu simţi nicio grabă în a face tot ce-ar mai fi rămas de făcut.

Cel ce moare ar trebui, cel puţin teoretic, să se resemneze (măcar în ultimă instanţă). Şi chiar dacă nu… în curând nu va mai conta (da, nu cred în “viaţa de după moarte” – după ce mori, s-a terminat!). Şi atunci… de unde atâta tragedie???

Forma solemnă de rămas bun, într-o astfel de situaţie, este să stai lângă cel ce se duce, să-l “conduci” spre nicăieri, liniştit, împăcat, senin. În definitiv, este tragedia ta, mai mult decât a lui. El ar trebui să te consoleze pe tine!

Cred că singura noastră amprentă asupra lumii este memoria (mai mult sau mai puţin concretă) pe care o lăsăm în urmă. Iar amprenta asta se conturează înainte de a ajunge pe patul de moarte. Şi atunci… revin: de unde atâta tragedie?

Bun, recunosc că am omis o situaţie: în care cel ce moare este un copil, un tânăr ce n-a apucat să-şi trăiască viaţa. Pot vedea tragicul unei asemenea situaţii, si “aprob” o cantitate de disperare – în numele celui ce se duce. Dar chiar şi atunci… ce poţi face? Bun, eşti rupt de amar, dar… ce poţi face? Ce rezolvi? Este evident că durerea asta sufletească te arde, te omoară şi pe tine, puţin… O faci din solidaritate?

Resemnarea – conştientă, nu impusă – mi se pare forma supremă a înţelepciunii. Nu e laşitate – e curaj! Nu e dezinteres, ci metoda optimă de conservare a sinelui. Sintagma “a te consuma” are o noimă. Iar dacă te laşi consumat… nu te meriţi.