Uşurinţa de a fi domn

Eu sunt un domn. În toate sensurile cuvântului, mai puţin cel (vechi) de voievod. De ce susţin că sunt domn? Pentru că ascult de plăcere Pavarotti, Leonard Cohen sau Ella Fitzgerald, pentru că citesc cu plăcere şi interes Nichita Stănescu sau Cioran, pentru că îmi pasă cum arăt, fără a fi exagerat de pedant şi îmi pasă cum influenţează aspectul meu pe cei din jur, pentru că scriu cu diacritice şi cunosc mai multe cuvinte, în orice limbă (inclusiv română) decât preşedintele ţării mele, etc.

OK, şi ce-i cu asta, poate mă veţi întreba? Răspunsul poate părea evident: aşa cum eu sunt domn din motivele de mai sus (şi multe altele, sunt sigur), aşa mulţi bărbaţi nu sunt. Şi multe femei nu sunt doamne. Şi mă înfurie spre dezgust apelativul “domnule” / “doamnă” între mojici şi jmecheri.

De unde au presupus toţi oamenii (şi nu mă refer doar la români, dar mai ales la ei) că apelativul “domn” e atât de natural, de firesc, precum “mamă”? Unde te-nvârţi auzi “domnule Vasile”, “doamnă Maricica”. Chiar nu e cazul. Spuneţi-vă “omule”, “bărbate” sau “femeie” – e mult mai natural şi adevărat. Domnia se câştigă, se învaţă, nu te poţi ridica de la coada vacii domn. Nu poţi pur şi simplu să fii domn, ci devii domn.

Dar… cui să-i spui asta, când majoritatea miros a bălegar?