Povara perfecţiunii

Întotdeauna m-am întrebat cum pot unii oameni crea perfecţiune? Şi nu mă refer la posibilitatea practică, ci la a suporta ceea ce creezi, la a înfrunta ceea ce creezi.

Cum poate Tudor Gheorghe a cânta ATÂT de adânc, atât de clar şi primordial, cum a putut Chopin compune ceva atât de complex şi în acelaşi timp intim, sau cum a putut Monet picta atât de dureros de real…? Mi-e greu să ascult, să văd sau să simt creaţiile acestor zei, cu atât mai greu să le ghicesc construcţia.

A fost o perioadă, relativ scurtă, când am creat şi eu. Nu pot aprecia valoarea a ceea ce am creat, însă cert e că am fost în aceleaşi zone în care zeii trăiesc. Am curajul să spun asta pentru că, acum, revizuindu-mi după mulţi ani creaţiile, uneori mă înfior… Ăsta cred că ar trebui să fie primul impact al creaţiei, al perfecţiunii: tulburarea linearului, a cotidianului, nevoia de a te aşeza şi a te dezmeticii din impactul neaşteptat.

N-aş vrea să-mi răspund la prima întrebare prin “rutină”, cu toate că poate efortul de a ajunge capabil să creezi perfecţiune iţi dă dreptul la a te refugia în rutină. Nu cred că e omeneşte posibil a trăi fiecare creaţie, similar celor ce o întâlnesc pentru prima oară. Este FOARTE istovitor a creea, este, poate, activitatea care te consumă cel mai mult. Oricât de inspirat ai fi, oricât de multă energie ai simţi în vene, în final, eşti sleit, şi oarecum scârbit de a continua.

Însă simt că povara perfecţiunii este şi a noastră, a consumatorilor de creaţii supreme. Sper că aţi avut ocazia să staţi faţă în faţă cu mari artişti, sau să vedeţi de aproape tablourile unor pictori celebri, sau… Eu, cel puţin, am simţit întotdeauna pe umeri, mult timp după consumarea întâlnirii cu perfecţiunea, greutatea intensităţii, vlăguirea întâlnirii cu zeii.