Viaţa în modul

În lungile ore petrecute în faţa computerului, la “lucru”, zi şi noapte, nu mă pot abţine să alunec cu mintea (mai ales cu puţin ajutor), printre altele, la valoarea seriozităţii, a implicării şi dăruirii întru muncă, întru activitatea zilnică.

Nu fug, de fel, de îndatoriri, niciodată nu am făcut-o (cu toate că, mai tânăr fiind, preferam sa evit complicaţiile, decât să le înfrunt), şi îmi place să-mi încerc forţele cu provocări din ce în ce mai complexe, mai solicitante. Lucrez cât pot de mult, pentru că pofta adevărată de lucru vine (din ce în ce mai) rar, în mare măsură fiind alungată de mojicia celor cu care (mai precis, pentru care) lucrez. Şi nu regret, privind obiectiv situaţia, efortul sau sacrificiile pe care le fac, zi de zi, pentru că, măcar parţial, mă fac mai bun. Regret, totuşi, scurgerea vieţii…

În momentele de linişte, sau la finalizarea unui proiect, sau după o vacanţă, oricât de scurtă, trăiesc o senzaţie ciudată. O parte din mine vrea s-o iau de la capăt, să-mi depăşesc limitele, să creez ceva mai fantastic, mai mare, mai mult (tendinţa întru măreţie n-o văd ca pe ceva rău, este, până la urmă, motorul cel mai eficient care, cel puţin pe mine, mă împinge înainte – nu e în nici un caz un semn de lăcomie), însă, pe de altă parte, tânjesc după linişte, după intimitate, după lucruri simple, şi bucurii curate. Îmi e clar că echilibrul în viaţă este foarte fragil, fiecare şi-l stabileşte după propriile-i criterii, şi, odată aleasă o cale, este patetic să regreţi – în cel mai rău caz te poţi întoarce din drum, dar să nu te lamentezi!

Eu nu mă lamentez. De fapt, nu regret mare lucru. Uneori regret că ziua are doar 24 de ore, alteori regret că m-am născut fie cu câteva sute de ani mai devreme, fie, în cel mai rău caz, cu câteva sute de kilometri mai la sud. Alteori regret că nu sunt animal sălbatic. Dar sunt împăcat cu limitele, naturale şi sociale, în care sunt forţat să trăiesc, şi încerc să găsesc orice detaliu subtil, scăpat de alţii, în toate lucrurile şi întâmplările. Şi încerc să fericesc, pe mine şi pe cei din jur, în limita normalului (nu sunt un altruist înnăscut, dar nici un ticălos).

Generic vorbind, s-ar putea spune ca sunt un om normal şi echilibrat, din toate punctele de vedere. Însă echilibrul pe care l-aş reprezenta nu mai indică de mult nivelul mediu, ci a ajuns să reprezinte, culmea ironiei, o valoare. N-am citit sute de cărţi, n-am văzut zeci de piese de teatru, sau ascultat zeci de concerte de muzică clasică. Însă educaţia mea intelectuală şi morală, atât cât mi-a fost făcută, şi mi-am facut-o, mai apoi, singur, mediocră, aş spune sincer, este mult peste medie. Şi asta e un lucru tragic, mai ales dacă ne gândim la posibilităţile pe care vremurile în care trăim, le oferă, practic, oricui…

Aş prefera să fiu cel mai incult şi neştiutor din societatea în care trăiesc (pentru a avea către ce să tind, la tot pasul), dar din păcate, rar îmi găsesc un egal sau superior, alături de care să mă simt confortabil. Nu ştiu dacă asta sună a laudă, e departe de mine intenţia, însă aproape că mă doare izolarea pe care o simt când ies pe uşă, când întâlnesc cunoscuţi şi chiar prieteni, familie… Nimeni nu are preocupări zilnice mai importante decât posesiunile materiale, saltul (de suprafaţă) peste cel pe care-l invidiezi, şi bucuriile ridicole, instant. (Aproape) nimeni nu merge câţiva kilometri pe jos, în loc să folosească mijlocul de transport în comun (sau, mai bine, automobilul personal!), cu toate că nu ştiu câţi sunt mai ocupaţi ca mine. Aproape nimeni nu se uită la clădiri, din când în când, sau prin iarbă, când merge pe stradă, uitând că trăieşte într-un haos urban. Toţi sunt ori cu gândul la colegul de muncă, şi cum de reuşeşte ticălosul să câştige mai mult, cu toate că chiuleşte mai mult, ori la ce-ar mai putea să-şi cumpere, şi cât trebuie să economisească (sau, NU, poate lua un credit…!) pentru a cumpăra ceva-ul, sau… Mi-e scârbă de societate, in general.

Viaţa e complexă, sunt de acord. Zilnic vieţile ni se mai complică cu câte ceva, iar generaţiile ce ni se succed vor fi, din naştere, cu câteva clase deasupra noastră. Dar asta nu înseamnă să renunţăm la condiţia umană, la auto-îmbunătăţire, la pofta de a cunoaşte şi a face cât de mult posibil. A ajunge la 30 de ani nu înseamnă a avea burtă (semn că o duci bine), a avea un automobil, cât mai mare, mai performant şi, de ce nu, mai “tunat”, chiar un apartament, o casă, o nevastă, poate chiar un copil-doi… NU! Înseamnă a fi mai înţelept ca la 25 de ani, mai plin de energie ca la 35, şi dornic a descoperi cât mai multe în scurtul timp rămas din viaţa activă. Aproape în fiecare zi descopăr un loc nou pe care l-aş vizita, un lucru interesant pe care trebuie să îl experimentez, un personaj pe care mi-ar plăcea să îl întâlnesc… În asta constă viaţa, din punctul meu de vedere: în a descoperi şi, în cele din urmă, experimenta, lucru noi (de la cărţi la paraşutism, trecând prin sex şi muzică clasică), în a te perfecţiona în continuu, atât în interior, cât şi prin prisma celor din jurul tău, în a te ajuta şi a-i ajuta pe alţii să cunoască infinitele experienţe pe care viaţa, atât cât o percepem, ca animal uman, ţi-o poate oferi, preţ de 10 vieţi…

LATER EDIT:

Încă ceva: consider modestia una dintre cele mai valoroase virtuţi, una dintre cele mai nobile. Oricât ai fi realizat şi orice ai ştii, nu trebuie să “loveşti” cu superioritatea ta în alţii, mai ne-norocoşi sau, poate, doar mai simpli. Cunoaşterea nu e o armă, e un îndrumar. A fi în stare să vorbeşti, să interacţionezi cu un om simplu, la fel de lejer, de sincer şi direct precum cu un erudit, este una dintre cele mai, dacă nu cea mai importantă calitate pe care un om o poate poseda. Iar, în caz de lipsă, modestia, cu voinţă, se poate educa…