Român, în România

Pot spune că de când am început să gândesc pentru mine, m-am simţit (din ce în ce mai) inconfortabil trăind în România. Mai precis, printre români. Astfel, m-am detaşat parţial de societatea ce m-a înconjurat, păstrând la minim, contactul cu aceasta.

Explicaţiile nemulţumirilor mele au fost fie superficiale, fie prea complexe pentru a le gestiona la vârste mai fragede. Însă simt că încep să descopăr, în ultima vreme, rădăcinile problemelor. Dar a înţelege cauza problemei nu înseamnă a o accepta, sau a-i vedea o rezolvare imediată sau facilă. Şi a găsi o posibilă rezolvare, nu e echivalent cu a o putea sau a fi dispus a o pune în practică…

Am avut norocul, pot spune, de a experimenta, anul ăsta, ceea ce mulţi nu au avut, nu au sau nu vor avea ocazia să facă: am petrecut două săptămâni de vară în Europa occidentală. Pentru cei ce ştiu, cât de cât, despre ce e vorba, n-are sens să încerc a-mi găsi cuvintele pentru a exprima şocul absolut pe care l-am trăit, din ce în ce mai intens, îndreptându-mă spre Vest. Pentru ceilalţi… pot doar să le doresc DIN SUFLET să aibă ocazia şi dispoziţia de a experimenta din ceea ce înseamnă, de fapt, a trăi, şi viaţă.

Nu vreau să se creadă că sunt un exaltat rupt de realitate. Nu, dimpotrivă, ma consider o persoană foarte ancorată în realitate (în realitatea aproape fizic dureroasă din România, chiar), chit că nu îi adopt întotdeauna regulile. Însă nimic nu mă putea pregăti pentru experienţele absolut încântătoare pe care le-am trăit, zi de zi, timp de vreo 16 zile.

Îmi amintesc că în fiecare zi mi se întâmpla ca, fiind pus în faţa anumitor situaţii (implicit noi), să-mi aduc aminte de România şi de echivalentul (DACĂ exista un echivalent) respectivelor situaţii, din ţara mea. Întotdeauna comparaţia era hilară, într-un sens tragic. Nu îmi produce nici o plăcere să denigrez România, nici nu cred că o fac, de fapt. Doar subliniez FOARTE APĂSAT defectele pe care fiecare suntem obligaţi să le suportăm în fiecare zi, şi de care FIECARE suntem, într-o anumită măsură, vinovaţi.

Sunt convins că forţe sau situaţii externe ne-au format în halul în care suntem acum, ca şi popor. Forţe care, poate, îşi au originea în urmă cu sute, dacă nu mii de ani. Ţin minte că, citind nu mai ştiu ce carte, am dat peste un pasaj de genul “românii sunt obişnuiţi să stea cu capetele plecate şi să îndure, de când se ştiu, şi o fac fără să reacţioneze (în general, aş spune eu); dar atitudinea asta le-a permis, de multe ori, să supravieţuiască situaţiilor grele”. Mi se pare dezgustătoare concluzia sau scuza asta! Chit că poate e adevărată, o astfel de atitudine mă revoltă până în măduva oaselor! Înseamnă că eu nu sunt român!

Înţeleg durerea şi greutăţile prin care au trecut, de exemplu, cei ce au trăit mare parte din viaţă în vremea comuniştilor. Cred că le înţeleg. Am citit, auzit şi văzut destule mărturii ale acelor vremuri pentru a îmi forma o imagine, cel puţin, parţială, a traiului, în majoritatea păturilor sociale. Şi nu-i condamn pe cei cărora le-a fost, voit sau nu, refuzat dreptul la educaţie, cultură sau simţ civic. Ci pe cei ce, având măcar o idee despre bun simţ, decenţă şi firesc, nu au propovăduit aceste concepte şi nu le-au dezvoltat, în ei şi în ceilalţi. Lipsa de voinţă, delăsarea, umilinţa, asta o condamn! Înţeleg, nu putem fii toţi Jeanne D’Arc, nu ne putem sacrifica toţi pe rug pentru ceea ce credem sau susţinem, măcar din obligaţiile pe care le avem pentru cei dragi (dar cred că, de fapt, şi din cauza naturii noastre “balcanice”). Dar măcar stoparea degradării, mai puţin condamnată sau vânată de asupritori, asta am putea-o îmbrăţişa, am putea-o încuraja în cei mai slabi ca noi. Însă, pe lângă umilinţă şi laşitate, mă tem că poporul meu mai este şi egoist, şi nepăsător.

Mă tem că-mi voi atrage multe critici din partea “naţionaliştilor”. Nu mă deranjează o critică bună, argumentată, însă nu cred că, în esenţa mea, nu sunt patriot! Dimpotrivă, ţin minte o vreme în care aproape că m-aş fi mândrit că sunt român, că am asemenea înaintaşi, că fac parte dintr-un popor inteligent, cult chiar, cu o istorie bogată. Însă toate acestea sunt o poleială, o pojghiţă destul de subţire ce acoperă o realitate dură: suntem născuţi în noroi până la glezne. Exceptând cele câteva cazuri (care, la nivel mondial, sau chiar european, nu sunt, totuşi, în mare majoritate, nişte vârfuri – decât poate Eliade, Brâncuşi, Racoviţă) din cultură, ştiinţă, politică – spun câteva, raportându-mă la gravitatea situaţiei -, grosul poporului, în orice strat social ne-am uita, este sub mediocru. REPET, nu generalizez nici o situaţie, vorbesc doar de media aritmetică.

Şi aşa, încet-încet, mă lepăd de România, de românism şi românitate. Cu toate că înţeleg mare parte din cauze şi motive, cu toate că simpatizez cu soarta noastră, până la urmă, şi fac, încă, ce pot (în jurul meu, în cercurile în care mă învârt, chiar şi faţă de necunoscuţi) pentru a stopa degradarea şi a ridica ştacheta chiar şi cu o unitate, per total, sunt dezamăgit de România şi de români şi, după 10 ani de la decizia mea de a-mi păstra încrederea în ţara şi poporul în care m-am născut, încep (şi încerc) a mă despărţi definitiv de ele, pentru că, în cele din urmă, nu sunt singurul responsabil de soarta lor, şi consider că anii “jertfiţi” întru încredere sunt un sacrificiu suficient.

Sistemul de valori, în aproape toate mediile din România, s-a inversat, aproape incredibil, astfel încât acum aproape nimeni nu mai e interesat în a restaura normalitatea, decenţa, valorile pe care se poate construi o societate sănătoasă. Ticăloşii din conducerea ţării ne umilesc şi batjocoresc sistematic (de 60 de ani), ne tratează ca pe o turmă de oi (ceea ce, într-o oarecare măsură, poate şi suntem), oferindu-ne exemple triviale şi josnice de comportament şi atitudine. Tinerii au ca ţeluri valori străvezii, primitive (o maşină “tare”, gagici multe, bani…), şi nimeni nu e în stare, dispus sau capabil să le schimbe percepţia asupra lumii. Marea masă îşi înjectează zilnic doza de indiferenţă prin meciuri de fotbal sub-mediocre, telenovele, scandaluri mediatice triviale. Cele câteva elite pe care le mai avem fie se ascund sau se feresc de ochii lumii (fapt de înţeles, de altfel, pentru a evita ori o diluare a calităţii interioare, ori o anihilare violentă a ceea ce au reuşit să devină şi să reziste), fie, din nu înţeleg ce motive, se prostituează, voit, spre un trai mai lejer (închipuit).

Eu unul, vreau să scap din circul ăsta grotesc! Am simţit briza civilizaţiei, am respirat aerul dulce al firescului, şi aproape că-mi plâng de milă. TREBUIE să scap din pelteaua în care sunt încă prins, pentru că altfel, în câţiva ani, va fi prea târziu. Şi atunci… ce mă voi face? Ce se fac alţii ca mine, care nu au şansa de a evada, care nu ştiu cât de bun e binele, care nu mai pot ieşi din tăvălug?